Pagina de start a forumului Poezieconcursnonstoppoesis.MyForum.ro


Poezieconcursnonstoppoesis.MyForum.ro
Poezii, creație literara publicare și concurs pe www.myforum.ro!
Raspunde la subiect
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
~ Bunǎ dimineața, soare! ~


[url=http://www.99poze.ro/p/e4af23006a916e5a15cf53286e15859e.jpg] adikady[/url]


Ж~{Bunǎ dimineața soare…Priveam acel glob apocaliptic, stǎteam nemişcat. Aşteptam şi nu primeam niciun rǎspuns, cu excepția acelor raze fierbinți pogorâte pe pǎmânt, care treceau prin mine, deschideau aceleaşi răni, care îmi produceau de fiecare dată numai suferință!
Totul a pornit de la un cântec divin,un cântec de lebǎdǎ.Acolo,la intersecția celui mai curat şi linistit ocean cu cel mai încântǎtor uscat ,a apǎrut ceva,care nu poate fi astǎzi comparat cu ceea ce existǎ în mediul înconjurǎtor.Era o entitate,nou-nǎscutǎ în urma unui ritual sacru.}~Ж
Pentru a ne teleporta pe ringul iubirii, voi lǎsa inima sǎ-ți povesteascǎ iubirea din sufletul meu.
☼~Soarele cu chip de femeie☼
Rămăsesem solitar pe o stâncǎ nesigură, care se putea prăbuşi în orice moment în oceanul amar al durerii.Dar nu mă puteam mişca.Ochii mei stăteau nemişcați…Priveam doar Soarele. El era singurul de care îmi aminteam. În rest, nimic nu mai exista pentru mine.Uitasem totul, mă simțeam ciudat. Parcǎ ceva îmi producea suferință. Un gând inocent, pe care mă temeam sǎ-l descopar. Îmi era frică, îmi era teamǎ de trecut.Soarele devenise clepsidra vieții mele, din care, cu siguranțǎ, în acele momente se scurgeau ultimele clipe de existențǎ.Din ele izvorau ultimele raze fierbinți care urmau sǎ mǎ îmbrǎțişeze pentru ultima datǎ.Urma apoi acel vis etern, acea cǎutare fǎrǎ de sfârşit.Urma sǎ adorm şi sǎ nu mai mǎ trezesc niciodatǎ…
Dar totuşi, nu îmi doream sǎ pǎrǎsesc aceastǎ lume fǎrǎ să mai sǎrut mǎcar o datǎ ceea ce-mi era cel mai drag…Iar, de-ar fi fost sǎ nu mi se îndeplineascǎ aceastǎ dorințǎ, cu siguranțǎ cǎ aş fi renǎscut!
Totul a început fǎrǎ sǎ-mi dau seama.Soarele strǎlucea pentru prima datǎ cu adevǎrat.Dincolo de acea perdea de nori,o razǎ sensibilǎ de foc strǎbǎtea întreg infinitul.E atât de tânǎrǎ,iar zâmbetul ei îți lumineazǎ viața.Ştie cǎ-mi place de ea,dar sincer,cred cǎ nu putem fi decât prieteni.
Prima razǎ de foc mi-a strǎpuns inima încǎ din prima secundǎ când am întâlnit-o.A fost un clipă prin care parcǎ viața a renǎscut. Zâmbea,aşa cum fǎcea de fiecare datǎ.Niciodatǎ nu am mai întâlnit o întocmai fǎpturǎ.Nu ştiu sǎ mǎ comport cu ea.E ceea ce-ți doreşti cel mai mult,dar şi ceea ce niciodatǎ nu vei reuşi sǎ cucereşti.Ea e menitǎ sǎ aducǎ bucurie,dar uneori,îmi doresc sǎ o pot face sǎ zâmbeascǎ. Gingǎşia ei îmi oferă dorința de a fi mai bun.În preajma ei mǎ simt minunat.Nu vreau sǎ o rǎnesc,cǎci într-un fel țin la ea.Cel mai ciudat, e faptul cǎ rǎsare mereu la miezul zilei.Trebuie sǎ o aştept vreo 6 ore pentru a o vedea doar pentru câteva minute.Dar acele minute petrecute în preajma ei sunt ceea ce-mi trebuie.O simt venind,şi de acceea cuvintele par sǎ nu-şi gǎseascǎ locul potrivit.Inima mea rǎsunǎ puternic.O consider o prietenǎ,pentru cǎ ea este aceea care vindecǎ orice ranǎ.Când o vǎd,uit de orice problemǎ.M-am tot gândit..Vreau sǎ o cunosc mai bine.Mǎ fascineazǎ aceastǎ fațǎ.Simt cǎ ascunde ceva foarte important.Frumusețea ei,zâmbetul acela care te înnebuneşte complet,sigur trebuie explorat.Soarele rǎsare mereu.Îți aduce cǎldurǎ,iubire şi multǎ înțelegre.În preajma ei,simt cǎ trǎiesc cu adevǎrat...
Deodatǎ, soarele inimii mele, icoana sufletului meu, s-a apropriat. Am simțit din nou cǎldura care vindeca întotdeauna indiferent ce ranǎ.Zâmbetul de care aveam atâta nevoie rǎsǎrise şi strǎlucea intens pe bolta destinului meu.În acele momente, îndată ce visul devenise realitate, am renǎscut.Chiar dacǎ frumusețea emanatǎ din trupul acelei zeitǎți mǎ orbea, m-am simțit extrem fericit.În fața mea, stǎtea statuia vie, steaua cea mai fierbinte a cǎlǎtoriei mele pe acest pǎmânt.Poate mai rǎmǎseserǎ doar câteva fire de nisip, câteva secunde.Dar nu mǎ deranjau acele lacrimi ale deşertului, nu îmi pǎsa cǎ timpul se scurgea cu o vitezǎ amețitoare, atât timp cât soarele se preschimbase printr-un proces divin al metamorfozei într-un trup omenesc.Era transformat în chipul acelei femei de care eram îndrǎgostit.
Era un zeu încarnat, a nu ştiu câta oarǎ, în trunchiul unui om.Un om aparent simplu, obişnuit.dar care îşi arǎta adevǎratul chip numai în fața mea.
Un dor nesfârşit îmi cuprinsese trupul.Ochii deveniserǎ nişte fǎclii nemuritoare.O forțǎ la care nu puteam opune rezistențǎ, pusese stǎpânire pe mine…Şi atunci te-am îmbrǎțişat.Împotriva oricǎrei dorințe raționale am sǎrutat acele buze sfinte.Era ultimul lucru pe care îl fǎceam pe acest pǎmânt…Probabil ultima amintire, dar era tot ce îmi doream.Era un ocazie de împlinire.Visul cel mai important se îndeplinise, chiar dacǎ mǎ despǎrțeam cumplit de greu de tine, nu puteam plânge.Nu puteam pǎta cu lacrimi acele ocazii mǎrețe în care trupurile noastre, sufletele noastre şi întreaga lume s-au unit. Soarele şi Luna, Munții şi Câmpiile, Eu şi cu Tine.Nu era o unire eternǎ, ci doar pentru o clipǎ. O clipǎ care deschidea poarta spre iubire, o tainǎ sacrǎ, un ritual Dumnezeiesc.
Acest sǎrut firbinte se transformase într-un fior care îmi cuprindea întreg trupul .Era o forțǎ maleficǎ care, pentru prima datǎ, producea suferințǎ. Deschideau cele mai adânci rǎni, şi nu am mai rezistat. În acele momente, ne-am despǎrțit pentru totdeauna!O lacrimǎ se înalțǎ deasupra noastrǎ, o stea coboarǎ în adâncul cerului…Iar eu mǎ aflam la granița dintre Viațǎ şi Moarte…
O, cât de mult mi-aş fi dorit ca aceastǎ sǎrutare sǎ fractureze timpul..Sǎ-l înghețe pentru totdeauna, pentru ca eu sǎ rǎmân mereu lângǎ tine..Dar acest lucru nu s-a întâmplat.Îngerii mǎ considerǎ un trǎdǎtor, fiindcă dragostea mea pentru tine m-a fǎcut sǎ nu mǎ închin în fața aripilor lor.Te veneram pe tine…Pentru prima datǎ hotǎrâsam sǎ privesc din altǎ perspectivǎ aceast sentiment.Începusem o nouǎ cǎlǎtorie-cǎtre capǎtul pǎmântului.Doream sǎ gǎsesc, sǎ te privesc.Drumul era periculos.
Multe pericole pe care trebuia sǎ le înfrunt.Dragostea pentru tine mǎ ajutǎ de fiecare datǎ sǎ ies învingǎtor.Însǎ, fiecare pas pe care îl fǎceam producea o durere de nesuportat…Îmi era teamǎ ca voi descoperi un adevǎr înfricoşǎtor..
Oricât aş fi luptat, absolut orice aş fi reuşit sǎ fac, nu te puteam cuceri deoarece iubirea nu putea fi cumpǎratǎ.Te priveam şi îmi era teamǎ cǎ nu voi reuşi niciodatǎ sǎ te îmbrǎțişez…Îmi era teamǎ cǎ voi sfârşi înnecat în adâncul ochilor tǎi..
Iată că am ajuns in sfârşit acolo,pentru întâia dată am reuşit să asist la un moment magic,încântător.eram chiar acolo,la îmbrăţisării ţărmului cu marea.Priveam nemişcat dansul acelei mingi de foc pe care noi o numim soare.Era un apus,dar în acelaşi timp,în acele împrejurări putea fi şi un răsarit..Răsăritul sau naşterea acelor momente pierdute în nenumăratele noastre greşeli…Peişajul în care mă aflam era minunat…priveam acest răsarit ,această renaştere a acestui univers.Nu a fost un vis,a fost cu siguranţa ceva real,deoarece auzeam acea melodie a mării..valurile,desi nu erau prea mari imi trimiteau privirea spre lumi necunoscute..Dar totuşi,parcă ceva lipsea.Nu era totul perfect.Soarele se reflecta cu mândrie în limpezimea apei,iar eu rămăsesem pe ţărmul aproximativ îngheţat,căci eu absorbisem toată căldura lui.Deodată aud o chemare,o voce pe care o cunoşteam extrem de bine.În acele momente mi-am dat seama că miracolul se înfăptuise.M-am uitat in jur dar nu obsevasem nimic,deşi ştiam că ea,zeiţa mea rebelă,era acolo…Dar,atunci când am privit marea am observat-o.Era acolo,la întâlnirea razelor solare cu liniştea mării..Atunci nu am mai stat pe gânduri.Am alergat până la ea,pentru că eram dependent de acele îmbrăţişări minunate.Cu cât mă apropriam mai mult de tine,reuşeam să-ţi redescopăr chipul tău de zeiţă.Eram nerăbdator să explorez din nou trupul tău de femeie.Îmi era dor de mireasmă tău,de zâmbetul tău…Căci zâmbetul tău era acela care mă putea ajuta întotdeauna să zbor.Zâmbetul tău era un medicament,dar si un drog..Dar te doream,te vream langa mine..Nimic nu mai conta,deoarce apariţia ta mă făcea din nou puternic.Nu ştiu cât a durat până să ajung alături tine,căci în acele momente am simţit cum timpul se oprise..Te-am îmbrăţişat imediat,căci eram nebun mai târziu tine..În ochii tăi am putut observa în acele momente imaginea sacră a iubirii…Iubirea este zâmbetul pe care l-am întâlnit în acel răsărit pe faţa ta,dar în acelaşi timp este cu siguranţă imaginea acelui răsărit în apele mării,dar şi în inimile noastre nemuritoare.
Nu ştiu ce s-a întâmplat în acea dimineaţa de soare.Nici nu am observat când oamenii au venit şi ei acolo,deoarece eu te ţineam în braţe.Eram foarte fericit,deoarece eram foarte fericit..Tu erai destul de frumoasă,iar corpul tău îmi trimitea căldura de care aveam nevoie..Radiaţia cuvintelor tale dansau pe tărâmul pasiunii.Tu erai visul realităţii în care eu intrasem.Totul în jur era minunat,căci viaţa mea redevenise minunată..Atingerile tale,focul acelui ritual de iniţiere mă făcea să-mi recapăt enrgia şi tăria de a zbura..În acele clipe credeam că reuşisem să-mi îndeplinesc cel mai important vis al vieţii mele..
Dar iată că în acele momente,când totul părea uimitor tu ai dispărut..Nu ştiu cum s-a întâmplat,dar nu te-am mai văzut niciodată…Soarele rămăsese singur pe cerul acela plin de enigme,iar eu eram nespus de nedumerit.Atunci am simţit pentru prima dată acea otravă a singurătăţii,a nefericirii…Nu îmi mai amintesc nimic din ce a urmat dupa acea ultimă îmbrăţişare,deoarece cred că am asistat la ultimul vals al universului..Eu te pierduesm pentru totdeauna.Marea se despărţise de ţărm,Iar cerul,încetul cu încetul se ridică deasupra pământului..
Cu ultimele puteri, astǎzi îți ofer iubirea.Inima mea este cadoul pe care ți-l dǎruiesc.Sincer, nu ştiu unde sǎ ți-l ofer, deoarece eşti de negǎsit. Privesc cu ochii înlǎcrimați cerul. Încerc sǎ gǎsesc mǎcar o urmǎ a chipul tǎu.Dar, dar nu este nimic. Nicio luminǎ.
De când ai plecat, cerul poartǎ cel mai sfâşietor doliu. În jurul meu se află doar umbre. Dar nu mǎ dau bǎtut. Dragostea mea pentru tine strǎpunge norii .Cu viteza gândului strǎbate mii de galaxii. Şi pânǎ la urmǎ te gǎseşte. Reuşeşte sǎ te îmbrǎțişeze şi sǎ-ți transmitǎ sǎrutul reîntoarcerii. Chiar dacǎ eu nu te vǎd, acest sentiment ciudat pe care zeii l-au numit iubire, este o pasǎre care se înalțǎ deasupra limitelor omului şi zboarǎ în cautarea ta. Este o cometǎ, un meteorit care aleargǎ ca de pildă un nebun în cǎutarea celei mai prețioase stele. Şi atunci când ajunge în fața ochilor tǎi, se transformǎ într-un zâmbet. Chiar dacǎ tu eşti departe, te afli totuşi lângǎ mine.Sufletul meu te proiecteazǎ în fiecare secundǎ, ajutându-mǎ astfel sǎ trǎiesc..
Un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu iubirea se eliberezǎ.Ochii mei redevin un fluviu liniştit.Totul este din nou într-un echilibru de neimaginat.Pentru prima datǎ nu îmi mai este teamǎ de eşec.Pentru cǎ am încredere în acest porumbel…

~ Primul rǎsǎrit care mi-a aprins inima~
-Bunǎ dimineața soare…
-Bunǎ dimineața!
O, cât de fericit puteam fi în acele momente.Dupǎ atâtea momente grele, în care am aşteptat zadarnic apariția ei, iatǎ cǎ o voce atât de liniştitǎ îmi mângâia sufletul.Era singura voce pe care doream sǎ o aud.Singura care putea reînvia dorința de a merge mai departe, de a continua aceastǎ cǎlǎtorie a vieții mele..Dacǎ ea nu ar fi fost, eu nu aş fi trǎit atât de mult.În lipsa ei, tot acest peisaj mǎreț s-ar fi transformat într-un decor malefic..Aceastǎ scenǎ pe care mǎ aflam ar fi dispǎrut fǎrǎ lumina atât de blândǎ a ochilor ei.
Poate nu ar trebui sǎ mǎ gândesc cum ar fi viața mea în absența ei. Dar nu pot uita trecutul, nu pot şterge niciodatǎ acele clipe îngrozitoare în care sufletul meu era un sclav.Un sclav al propriului sǎu destin.Destin care cu siguranțǎ ducea cǎtre infernul la uşa cǎruia mi-a fost întotdeauna fricǎ sǎ bat.Dar, aceste momente insuportabile au reprezentat scânteia care a aprins acel foc din inima mea.Însǎ, tu eşti cea care ai transformat acest foc într-un sentiment profund.
Apǎreai de fiecare datǎ ca o zeițǎ.Erai un rǎsǎrit care mǎ trezea, erai un curcubeu, un rǎspuns pe care soarele mi-l trimitea de fiecare datǎ, dar, deşi tu erai singura care îmi aducea zâmbete în viața, eu nu te puteam iubi..Simțeam cǎ tu mǎ iubeşti, cǎ ți-ai dori sǎ dansǎm acel vals nemuritor al iubiri..Dar, de fiecare datǎ, eu îmi îndreptam acest sentiment cǎtre altcineva. De fiecare datǎ eşuam şi mǎ alegeam cu un gust amar.
Ştiam cǎ numai lânga tine, iubirea poate fi dulce. Priveam în ochii tǎi şi îmi dǎdeam seama.Îmi doream sǎ te pot iubi, dar era cu neputințǎ.O forțǎ mǎ împingea de fiecare datǎ cǎtre altcineva şi nu mǎ puteam opune.Nimeni nu era mai frumoasǎ ca tine, doar tu erai potrivitǎ pentru mine.Dar nu ştiu de ce nu reuşeam sǎ trec de acest zid invizibil.Încercam sǎ mǎ îndrǎgostesc de tine, dar iatǎ, nu ştiam sǎ dansez.Chiar dacǎ iubirea ta pentru mine era nemǎrginitǎ, chiar dacǎ ochii tǎi ardeau, eu nu puteam sǎruta Soarele…Pentru cǎ lui îi era fǎgǎduit sǎ cǎlǎtoreascǎ pe bolta cereascǎ, sǎ mângâie cu propriile lui raze întreaga planetǎ pe care eu mǎ aflam.Mi-aş fi dorit sǎ zbor, sǎ-l pot îmbrǎțişa mǎcar pentru o clipǎ.Dar îi cunoşteam forța de a distruge tot ce îmbrǎțişa..El era mult prea firbinte, iar eu nu aş fi putut niciodatǎ supraviețui..Dacǎ el s-ar fi apropiat, cu siguranțǎ cǎ m-ar fi omorât.Mi-aş fi dat întreaga viațǎ pentru a-i dărui o clipǎ de iubire..Aş fi fǎcut orice, dar, dacǎ aş fi fǎcut acest lucru, dacǎ l-aş fi lǎsat sǎ mǎ omoare, atunci l-aş fi pedepsit.L-aş fi lǎsat cu o povarǎ care avea sǎ-l distrugǎ:Nechibzuința mea i-ar fi adus numeroase momente de suferințǎ..Ştiu cǎ ar regreta întreaga viațǎ dacǎ m-ar rǎni..Ştiam acest lucru..de aceea,nu-l puteam lǎsa sǎ plece, dar nici sǎ se aproprie.
Legile nescrise ale universului îl țineau legat cu un lanț invizibil de un suflet:Sufletul meu..Îl priveam şi îmi era cu neputințǎ sǎ-i ofer dragostea mea.
Deodatǎ, printr-un proces metamorfozic, soarele s-a preschimbat.A luat chip de om, nu orice fel de chip, chipul celei mai frumoase femei.
Chipul unei inimi din care izvoreau de fiecare datǎ mii şi mii de cuvinte vindecǎtoare.Te puteam privi cum strǎluceai.Zâmbetul tǎu îmi dǎdea de fiecare datǎ puterea de a cuprinde întreaga lume…Ştiam cine eşti, ştiam cât de mult mǎ iubeşti… Ochii tǎi sunt un izvor fierbinte la care vin în fiecare zi. Din focul sufletului tǎu mǎ hrǎnesc. Lacrimile tale însǎ, îmi inundǎ întreg sufletul..
De multe ori am încercat sǎ te fac fericitǎ, dǎruindu-ți mǎcar o particulǎ din sfera iubirii.Îmi aduc aminte cum de nenumǎrate ori te luam în brațe, cum te sǎrutam şi-ți mǎrturiseam cǎ te iubesc..Zâmbeai de fiecare datǎ Iubirea ta era o nouǎ lume în care doream sǎ rǎmân pentru totdeauna.Însǎ, eram de fiecare datǎ doar un trecator.
Treceam şi lǎsam în urmǎ lacrimi.Orice aş fi fǎcut, nu te puteam iubi cu adevǎrat.Şi, poate cel mai grav, tu îți dǎdeai seama..Îți dǎdeai seama cǎ nu te iubeam cu adevǎrat.Şi acest lucru te rǎnea, chiar dacǎ, în fața mea încercai de fiecare datǎ sǎ ascunzi aceastǎ tristețe.Lacrimile noastre curgeau în interiorul unei inimi care bǎtea din ce în ce mai greu.Atunci când tu nu erai lângǎ mine, te iubeam şi te doream.Doream sǎ explorez un suflet tainic.Te cǎutam în speranța ca, mǎcar pentru o clipǎ, iubirea adevǎratǎ sǎ punǎ stǎpânire pe noi.Dar atunci când te gǎseam, ceva necunoscut mǎ lovea cu o forțǎ de nedescris.Şi oricât mǎ împotriveam, nu reuşeam sǎ înving..Nu reuşeam sǎ-ți dǎruiesc iubirea..Nu reuşeam, era cu neputințǎ!
Fiecare rǎsǎrit era un nou apus…Sub forma unu glob fiebinte care îmi încǎlzea sufletul, sau sub chip de zeițǎ, de om care îmi dǎruia mereu numai iubire.Oricât aş fi încercat, nu puteam sǎ iubesc acest suflet.Mǎ simțeam mizerabil în fața ei, deoarece ştiam cǎ o voi rǎni.
Datorita frumuseții ei, am reuşit sǎ zâmbesc pentru prima datǎ.Inima ei,atât de purǎ şi de înțelegǎtoare, mi-a sǎrutat sufletul.Ochii ei, atât de calzi, atât de blânzi, îmi purificǎ întreg corpul.Lânga ea, viața cǎpǎta cel mai sublim sens: Sensul adevǎrat al Iubirii..
Momente…acestea ne definesc viața.Sunt clipe în care iubim, dar şi clipe în care urâm.Clipe în care trǎim, în care suntem fericiți, dar şi secunde otrǎvite când suntem morți.Însǎ, de fiecare datǎ, existǎ cineva, sau ceva, care cu o forțǎ de nedescris readuce la viațǎ sufletul obosit.Cu un zâmbet vindecǎ toate rǎnile de pe trupul cǎzut la pǎmânt.
Mǎ cuprinde un mare regret cǎ nu pot sǎ-ți descriu ceea ce simt.Cu certitudine, e vorba de un amestec de fericire şi suferințǎ, de dragoste şi urǎ.Haide, vino! Te aştept. Aștept rǎsǎritul zâmbetului tǎu.Doresc sǎ mǎ încǎlzesc pentru totdeauna în jurul focului sacru al ochilor tǎi.Ce minunat va fi momentul când voi admira încǎ o datǎ curcubeul iubirii…
Darul iubirii s-a instalat în inima sufletului meu. Pe curând, iubirea mea rebelǎ.Noapte bunǎ, Soare…Te rog sǎ mǎ ierți pentru cǎ te-am iubit şi pentru faptul cǎ te voi iubi în continuare.
~☼...Sfârşit şi un nou început…☼~


Ultima modificare efectuata de catre adikady la 13/09/2010 18:09, modificat de 1 data in total
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
[url=http://www.99poze.ro/p/e4af23006a916e5a15cf53286e15859e.jpg] adikady[/url]
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
Bunǎ dimineața înțelepciune…
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
Bunǎ dimineața înțelepciune…

[url=http://www.99poze.ro/p/c4f2f2b0b17c6e3245bda55daa88b8f4.jpg]adikady[/url]

~Introducere~
Viața mea este o dulce suferințǎ.O durere adâncǎ s-a instalat în suflel meu..Însǎ,zâmbesc de fiecare datǎ,deoarece sufletul meu este puternic.Aceastǎ suferințǎ mi-a devenit un prieten de nǎdejde.pentru cǎ în spatele acestei suferințe se afla chiar înțelepciunea.
Scriu aceste rânduri din inimǎ.Le înțeleg,pentru cǎ trǎiesc prin ele.Multe vor rǎmâne nespuse,însǎ doresc ca prin acest început,sǎ laud meritele maestrului meu,pentru cǎ prima lecție de zbor nu se uita niciodatǎ..
Pe maestrul meu l-am întâlnit într-o carte..Printre cuvinte l-am ascultat povestindu-mi taine pe care le credeam de nepǎtruns.Deşi existǎ alte cǎrți care mi-au cucerit întreaga fascinație,deşi multe alte cǎrți m-au ajutat sǎ mǎ înalț mai sus.Aceastǎ carte are un merit deosebit pentru mine.Este cartea prin care am reuşit sǎ zbor,pentru cǎ în adâncul fiecǎrui cuvânt,mi-am descoperit propria mea viațǎ.
Prin paginile acestei cǎrți,mi-am auzit inima bǎtând..“Dicționarul suferinței”de Ionuț Caragea.Despre aceastǎ carte este vorba.Înainte de a cǎlǎtori,înainte de a pǎtrunde într-o lume plinǎ de înțelepciune,sǎ ne eliberǎm sufletul..Sǎ-l lǎsǎm liber,pentru cǎ sufletul nostru este singurul care cunoaşte drumul înțelepciunii..

Aici se odihneşte sufletul meu,în inima acestei poveşti…Pentru totdeauna!

~Pima parte~

~”Sǎ lǎsǎm dragostea sǎ ne fie oracol”~
[Dicționarul suferinței.Iouț Caragea]

Zorii primei zile pǎtrunseserǎ sfios în viața mea.Lumina pǎtrundea lin prin sufletul meu..Am auzit apoi,un sunet minunat,dar în acelaşi timp cutremurǎtor.
Inima mea se trezise la viațǎ..Dupǎ eternitǎți întregi,trǎim din nou..Ultima experiențǎ îmi lǎsase un gust amar.Într-o singurǎ viațǎ,sufletul meu fusese de nenumǎrate ori rǎnit,pentru cǎ atunci omenirea nu m-a înțeles.
Apoi,am deschis ochii..Imapctul a fost de nedescris..M-am trezit printre cuvinte.
Eram un cuvânt,pe care cineva îl trântea nemilos pe un ocean înghețat de hârtie..
Am privit în jur.Am vǎzut alte statui ce zǎceau alǎturi de mine.Era frig,inima nu mai bǎtea.Dar asta nu era totul..Singurǎtatea pǎtrundea în sufletul meu,devorându-mi înțelesul.Eram un gând ce pierea din neglijența celui care la creat..
Deodatǎ…Am simțit cǎldurǎ.O voce îmi dezgheța veşmântul.Era probabil un cititor,care-mi dǎruia câteva secunde de viațǎ.Am zâmbit atunci îndată ce vocea lui mi-a strǎbǎtut veşmântul cu privirea..
A fost ca un vis…Doar pentru câteva secunde.Am simțit o dragoste renǎscutǎ în mine,când cititorul m-a citit..Am simțit un zâmbet pe chipul lui,ceea ce însemna cǎ eram un cuvânt special.Dar eu nu ştiam cine sunt!Nu-mi puteam vedea veşmântul.
Dupǎ ce dragul meu prieten a terminat de citit,noaptea s-a instalat atunci când el a închis cartea.Era întuneric..Nu vedeam nimic…Auzeam însǎ,murmurul celor din jur..Cineva a rostit cuvântul “Dragoste” şi mǎ gândeam la cine se refereau..
La un moment dat,am simțit cum pǎmântul vibra la picioarele mele..Vocea cuvântului vecin rǎsuna puternic..Nu-l vedeam,însǎ,ştiam cǎ este lângǎ mine..
<<
-Bunǎ,bag de seamǎ cǎ eşti un cuvânt înțelept,cǎci vocea ta rǎsunǎ puternic..
-Probabil,dar nu ştiu cine sunt.Nu cred cǎ sunt un cuvânt magic,deoarece nu am zǎrit nici-un zâmbet pe chipul vreunui cititor atunci când mi-a strǎbǎtut veşmântul..Ştiu doar cǎ sunt un cuvânt vechi,care a asistat la naşterea multor cuvinte din aceastǎ lume.Dacǎ vrei sǎ şti,îți pot spune cǎ ne aflǎm într-o lume,în care cel care ne aşeazǎ este însǎşi marele nostru creator.Lasǎ-te purtat de dorința lui,şi vei descoperi fericirea pe care orice cuvânt şi-o doreşte:Acea de a fi citit..
-Eu sunt un cuvânt nou.Abia azi m-am nǎscut..Dar din nefericire,nu ştiu cine sunt.Nu-mi cunosc înțelesul.Mǎ simt întocmai unui suflet gol..
-Nu-ți face griji,eşti poate cel mai splendid cuvânt pe care scriitorul l-a inventat vreodatǎ,pentru cǎ tu exprimi cel mai nobil sentiment pe care omul îl poate avea:
Dragostea..Am fost de fațǎ când scriitorul ți-a dat naştere.L-am auzit botezându-te,iar şoaptele lui mi-au mângâiat auzul.E o plǎcere pentru mine sǎ fiu lângǎ tine.Sǎ nu-ți fie fricǎ atunci când vei fi purtat pe un alt ocean de hârtie.Suntem într-o poveste,unde cu susținerea nostru,creatorul prezintǎ societatea gândurilor sale..
Ştiu,frigul pǎtrunde în noi,ne zgârie sufletul.Dar atunci când cineva ne citeşte,
vocea care pǎtrunde în noi aduce cu ea,focul existenței..
>>
Am tǎcut pentru cǎ nu puteam vorbi.Rǎmǎsesem uimit.Dragoste.Eram dragostea pe care o cǎutasem în viața precedentǎ,dragostea pentru care murisem ultima datǎ.Eram ceea ce-mi doream sǎ gǎsesc.Eram dragoste…Eram izvor de zâmbete şi fericire,doar dacǎ eram înțeles..Eram o dragoste vie,ce trǎia în adâncul unui cuvânt.O zi trecuse.Cunoscusem un zâmbet şi un cuvânt care ştia cine sunt.Viața mea era aventura unui cuvânt,unui înțeles ce se numea suflet.Pentru cǎ eu eram dragoste,o dragoste ce urma sǎ o port în suflet,în inimǎ,de-a lungul acestei poveşti..


~Partea a doua~

~”Timpul se mǎsoarǎ în cuvinte”~
[Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

În acele momente mǎ scufundasem într-o tǎcere adâncǎ..Sufletul meu nu mai putea vorbi.Mǎ simțeam gol,lipsit de putere,fiidncǎ întunericul era o pânzǎ de tristețe,un zid în fața ochilor mei.Frigul tremura nestigherit în inima mea.
Dar nu puteam face nimic.Aşteptam rǎsǎritul,aşteptam vocea cititorului care sǎ-mi ardǎ sufletul.Aşteptam radiația unei voci care sǎ-mi mângâie veşmântul,care sǎ pǎtrundǎ pânǎ în adâncul sufletului meu,şi de acolo,sǎ culeagǎ dragostea…
Însǎ,deodatǎ,inima a încetat sǎ mai batǎ..Nu-mi mai auzeam vocea sufletului,pentru cǎ timpul îmi înghețațe sufletul..Timpul rǎmǎsese prins într-o tǎcere ce pǎrea a fi fǎrǎ de sfârşit.
Nu ştiu ce s-a întâmplat..Nu ştiu,pentru cǎ nu-mi mai aduc aminte..M-am trezit cu trupul amorțit şi cu ochii înlǎcrimați..Am privit în jur,şi auzeam din depǎrtǎri o voce ce se apropria de mine..Era un cǎlǎtor,dar nu era un necomplicat cititor.Era un om înțelept a cǎrui voce era o voce a sufletului,o voce caldǎ din care izvorau cele mai nobile mǎrturisiri.Era un cǎlǎtor ce mergea pe drumul fericirii..
Am aştept nerǎbdǎtor..Vocea se apropria din ce în ce mai rapid..Inima-mi bǎtea nebuneşte.Şi atunci,a venit peste mine..O luminǎ mi-a strǎbǎtut veşmântul..Un cântec de dragoste m-a înconjurat.O plǎcere de neexprimat a pus în acele clipe stǎpânire pe mine..Sufletul dansa în interiorul inimii mele.Pentru cǎ eram cuvântul care pǎtrundea cel mai adânc în inima cititorului..Apoi lumina a dispǎrut..Soarele vieții mele apunea de fiecare datǎ prea rapid,pentru cǎ lumina care-mi încǎlzea vesmântul era vocea cititorului,care strǎbatea mii de cuvinte..
În amurgul acelor clipe,am privit în ochii cuvântului care se afla lângǎ mine.
L-am vǎzut trist,şi am vrut sǎ-i vorbesc,dar mi-am dat seama cǎ nu era momentul potrivit.Îmi era prieten,însǎ în acele clipe eram un nou-nǎscut,un strǎin în aceastǎ lume.Plângea,şi prin lacrimile lui am vǎzut urma unei dureri de neexprimat...Asta era adevǎrata înțelepciune.Era fericirea deplinǎ,dragostea nemǎrginitǎ,dar în acelaşi timp era singurǎtatea absolutǎ.Era un drum periculos,pe care nu mulți îl puteau strǎbate..Era un lac plin cu lacrimi.Era o inimǎ sfâşiatǎ de cele mai adânci dureri.Era foc şi gheațǎ,zâmbet şi tristețe.Pentru cǎ înțelepciunea cuprindea totul.
Îmi era milǎ de prietenul meu.Doream sǎ-l ajut,dar nu ştiam cum.Eu eram dragoste!Pentru mine suferința îmi era necunoscutǎ..Însǎ,o simțeam prezentǎ în inma mea.Simțeam cum dragostea se nǎştea dintr-o suferințǎ dulce.O suferințǎ ce o purtam pentru toatǎ viața..
O altǎ noaptea bǎtea la porțile existenței mele.Eram un cuvânt,scufundat în apele necunoscute ale unei poveşti.Un cuvânt ce avea sǎ înfrunte furtunile unor clipe însângerate de durerea pe care fǎrǎ vina mea o produceam.Chiar dacǎ radiam fericirea fǎrǎ margini,chiar dacǎ eram cel mai elegant vis,dragostea din mine era periculoasǎ…Pentru cǎ puteam rǎni,pentru cǎ uneori,din prea multǎ iubire,sufocam inimi nevinovate.Dar acesta era destinul meu,nu aveam cum sǎ mǎ împotrivesc.Pǎşeam peste destinul meu cu speranța cǎ nu voi ucide nici mǎcar o datǎ..Pentru cǎ dragostea mea nu era un boalǎ,ci un leac.Pentru cǎ timpul trǎia prin cuvinte!
În acele clipe,îmi lǎsam sufletul rǎstignit pe suflarea vântului.Am închis ochii.Şi am început sǎ visez.Aşteptam cu nerǎbdare urmǎtorul rǎsǎrit…

~Partea a traia~
~“Cea mai ucigǎtoare otravǎ este lacrima purǎ.”~
[Dicționarul suferinței,Ionuț Caragea]

Întunericul devenise un zid între mine şi cei din jur…În acele clipe,în care sufletul îmi era singur,o tristețe punea stǎpânire pe inima mea..O tristețe neobişnuit de crudǎ..Îmi doream sǎ plâng,dar lacrimile cǎdeau în adâncul propriei mele vieți.Lacrimi pure,ce izvoreau din inima mea..Şi nu mǎ puteam opri.Îmi doream nespus de mult sǎ reîntâlnesc vocea fierbinte a unui cititor.
Dar în acele momente,soarele era departe,iar rǎsǎritul îmi pǎrea doar un vis la care rudimentar fapt de a spera,mǎ cutremura…Pentru cǎ eram un cuvânt care pierea cu fiecare secundǎ de întuneric,care îngheța într-o tǎcere de nesuportat..
Eram un cuvânt,eram dragoste,care putea aduce fericire,dar şi suferințǎ în inimile oamenilor..Eram o dragoste purǎ,o dragoste care-mi izbucnea în inimǎ în fiecare secundǎ din viațǎ.Dar asta nu era totul..Tristețea cuvântului care-mi devenise primul prieten în aceastǎ nouǎ viațǎ,îmi mǎcina gândurile..Nu ştiam de ce era supǎrat.Îmi doream nespus de mult sǎ-l ajut,însǎ nu ştiam cum..Eram un cuvânt,pe care gândul scriitorului îl purta pe nişte oceane de gheațǎ.Inima îmi ardea,dragostea îmi mistuia fiecare clipǎ de viațǎ..Eram o dragoste care sângera în propriul ei cuvânt.
Când fiecare clipǎ pare la fel de întunecatǎ,când nu aud niciun sunet,când pânǎ şi propria mea inimǎ doarme în noaptea fǎrǎ de sfârşit,când totul este la fel în fiecare clipǎ,noaptea devine un infern,o moarte prin care sufletul îmi este dat uitǎrii pentru câteva ore întregi,în care tristețea nǎscutǎ din propria singurǎtate,ascunde în ea,eternitǎți întregi.Ore de amorțire,ore de uitare,ore în care visul este prin legea singurǎtǎții interzis..Nu pot visa..Nu pot trǎi..Pentru cǎ sunt un simplu cuvânt..Cuvânt rǎtǎcit printr-o carte.nu aveam de unde sǎ ştiu câte suferințe îmi vor strǎbate sufletul pânǎ la urmǎtorul rǎsǎrit.Cartea devenise un mormânt,
pentru cǎ pe oceanele de gheațǎ zǎcea veşmântul neînsuflețit al fiecǎrui cuvânt.
O singurǎ dorințǎ rǎmânea vie în interiorul inimii mele..Aşteptam soarele,acel foc care îmi reaprindea flacǎra vieții..Îmi doream ca data viitoare,sǎ nu apunǎ aşa cum a dispǎrut ultima datǎ..Doream sǎ-mi mai dǎruiasca câteva clipe de luminǎ,câteva secunde de viațǎ..Pentru cǎ doar în acele momente trǎiam cu adevǎrat.




~Partea a patra~
~“Deşertul nu poate înverzi cu o singurǎ lacrimǎ.”~
[Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

Acolo se odihnea sufletul meu..În paginile acelei lumi pe care nu o cunoşteam încǎ.În inima acelei voci care-mi topea întreaga amǎrǎciune.Eram viu doar când razele de foc ale cititorului îmi cuprindeau întreg veşmântul.Atunci sufletul îmi era eliberat..
Tǎcerea era absolutǎ,ajutându-mǎ sǎ-mi ascult propriile gânduri fǎrǎ sǎ fiu tulburat.În acele clipe mi-am simțit inima plinǎ de suferințǎ.Inima îmi devenise amarǎ.sufletul fusese cuprins de o urǎ fațǎ de tot ceea ce existǎ în jurul meu..
Eram necǎjit şi îmi uram destinul.De aceea viața mea devenea din ce în ce mai veninoasǎ.Simțeam cum sângele îmi fusese tulburat de tǎcerea fǎrǎ de sfârşit,de bezna care parcǎ mǎ orbise.Aşteptam soarele ca o ultimǎ speranțǎ.Şi într-un sfârşit,a venit!
O strǎlucire fǎrǎ margini m-a îmbrǎțişat preț de o clipǎ.Simțeam cum în acea clipǎ se afla ascunsǎ o întreagǎ eternitate.O veşnicie ce se numea secundǎ…
Soarele devenise mai fierbinte.Razele lui,limbi de foc care îmi sǎrutau sufletul,îmi scufundau inima în zâmbetul vieții.Mierea dragostei pǎtrundea din nou în mine,şi simțeam,dupǎ o lungǎ perioadǎ,cǎ trǎiesc cu adevǎrat.Soarele îmi ardea cu dragoste sufletul.Inima îmi era din nou vie,din nou iubitoare.Dar clipa trecu.Soarele se îndepǎrta,iar lumina nu îmi mai cuprindea veşmântul.Mi-am dorit sǎ îmi mai dǎruiascǎ o altǎ clipǎ,dar probabil cǎ nu m-a auzit.
Am plâns cu lacrimi sǎlbatice care îmi sfâşiau fiecare gând.Veşnicia trecuse printr-o clipǎ,iar viața mea,fericirea absolutǎ la care visam,rǎmânea departe.
O veşnicie sfǎrâmatǎ de legile neştiute ale timpului.Plângeam fǎrǎ oprire,cǎci singurǎtatea îmi rǎnea din nou inima.Dragostea mea fusese din nou pierdutǎ.
Cât de mult mi-aş fi dorit sǎ cuprind dragostea pentru tot restul eternitǎții în sufletul meu.Sǎ cuprind acel sentiment nemǎrginit în inima mea.Sǎ iubesc în fiecare clipǎ a existenței,sǎ zâmbesc la fiecare pas.
Eram un cuvânt,ce pǎstra în adâncul sǎu un tainic înțeles.Eram veşnicia care ajungea în adâncul inimii fiecǎrui cititor.Eram o razǎ de foc care strǎpungea fiecare suflet.Eram un cuvânt,pe care lumea hotǎrâse sǎ-l închidǎ în aceastǎ carte.O carte ce devenise cimitirul tuturor cuvintelor.eternitǎți întregi jertfite pe altarul unei pagini de hârtie..
Soarele,vocea unui cititor necunoscut,unui cǎlǎtor printre aceste oceanuri nesfârşite,îmi îmblânzise sufletul atunci când strǎbǎtuse propriul meu veşmânt.
Puterea cu care mǎ cuprindea ma uimise.Respiram din nou regulat.Rǎmǎsesem din nou singur.Doar eu cu propriile mele gânduri,scufundat într-o lume plinǎ de mistere,ce nu ştiam dacǎ le voi afla vreodatǎ.Eram un cuvânt,ce era purtat din ocean în ocean,din paginǎ în paginǎ,de gândul celui care mǎ crease.Scriitorul era stǎpânul meu,care mǎ aşeza dupǎ bunul sǎu plac.

~ P.S ~
Simt nevoia de a aduce anumite completǎri din postura scriitorului,pentru cǎ unele lucruri trǎiesc dincolo de cuvinte.Vǎ cer bunǎvoința de a avea încredere şi în ceea ce veți citi în rândurile urmǎtoare.
Veşnicia existǎ în sufletul nostru.Este mereu prezentǎ în inima noastrǎ.
Aveam o singurǎ misiune pe acest pǎmânt:sǎ o trezim la viațǎ.Veşnicia este iubirea necondiționatǎ,liberǎ.Avem eficacitatea de a-i da viațǎ,sau de a o ucide.Totul depinde de noi,pentru cǎ singuri ne alegem drumul în viațǎ.Cuvintele sunt doar gânduri care evadeazǎ din propria noastrǎ lume.Sunt sunete pe care inima le rosteşte cu toatǎ puterea.
Într-o zi propria mea veşnicie a fost trezitǎ la viațǎ.Dragostea purǎ mi-a invadat sufletul.În urmǎtoarea clipǎ am început sǎ scriu,pentru cǎ acele cuvinte îmi ardeau pe buze.O nerǎbdare fǎrǎ de înțeles pusese stǎpânire pe mine.Am umplut zeci de pagini.Cuvintele se eliberau din interiorul meu.Un solitar cuvânt însǎ mi-a atras atenția:dragostea.Era cuvântul care îmi deschisese ochii.Mǎ simțeam legat de el,doream sǎ-l pǎstrez în suflet.Însǎ,am decis cǎ este de datoria mea sǎ-i redau liberatatea.Înainte de a-l lǎsa singur într-o lume necunoscutǎ l-am binecuvântat cu forța inimii.I-am dǎruit un zâmbet care sǎ-i apere viața..
Strǎinii urmau sǎ-l citeascǎ de nenumǎrate ori.Îl puteau rǎni,sau îl puteau face fericit.Însǎ,eu nu-l mai puteam ajuta.Speram ca viitorii cititori sǎ fie oameni înțelepți,care sǎ cunoascǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.Dragostea,un cuvânt cu care inițiază o nouǎ viațǎ…
Scriu pentru prima datǎ,dar în acelaşi timp,pentru cea din urmǎ oarǎ despre aceste întâmplǎri neobişnuite.Nu voi mai interveni pe parcursul acestei cǎlǎtorii.
Voi lǎsa cuvintele sǎ vorbeascǎ.Voi lǎsa eternitatea sǎ cuprindǎ inima fiecǎrui cititor.Ele vǎ vor mǎrturisi sentimentele lor.Le voi lǎsa libere,pentru cǎ ştiu cǎ în momentul când le veți citi,dacǎ le veți mângâia veşmântul lor atât de drag,cu dragoste purǎ,le veți asigură zâmbet şi fericire.Pentru cǎ cuvintele trǎiesc doar când sunt citite,iar în momentul când sunt înțelese,descoperǎ veşnicia ce stǎ ascunsǎ în fiecare clipǎ.
Cuvintele ard în nebunia clipei care le cuprinde.În momentul când eternitatea va cuprinde toate cuvintele,oceanele de gheațǎ se vor topi.Din acea clipǎ,cuvintele vor cunoaşte libertatea fǎrǎ de margini,ajungând pânǎ în adâncul inimii fiecǎrui om din aceastǎ lume.
Dragi prieteni,vǎ înmânez cartea vieții mele.Aici trǎieşte dragostea mea,prin cuvinte.Pǎşiți cu dragoste pe acest tǎrâm.Eliberați sufletul,lǎsați-l sǎ zboare.
Aceste rânduri se terminǎ aici.Aş putea continua,sǎ vǎ povestesc totul,dar vǎ aşteaptǎ nişte cuvinte.Nu le putem lǎsa sǎ aştepte!

[“Citiți,fiindcǎ aceasta este unica cale prin care veți putea rǎspunde la propriile întrebǎri.Tocmai în aceastǎ închiere,un porumbel se înalțǎ spre noi orizonturi de pe mâna mea.Din sufletul meu,cuvântul de foc se elibereazǎ.Îl privesc cu ochii înlǎcrimați cum strǎbate gândurile fiecǎrui cititor.Sufletul meu,prin aceste cuvinte îşi gǎşeşte nemurirea.O,ce carte nescrisǎ se aflǎ în inima mea..Dar,privind la biblioteca plinǎ cu visuri,aleg o carte pe care o citesc cu zâmbetul pe buze.Înainte de a adormi,voi privi din nou cum marea se desparte de țǎrm,iar cerul,încetul cu încetul se ridicǎ deasupra pǎmântului.Însǎ,cuvântul va trǎi veşnic în inima mea.Azi literele de foc se alintǎ pe paginile de argint.Jocul lor mǎ fascineazǎ,iar fiorul ce izvoarǎ din inimile acelor litere îmi strǎpunge sufletul.Lacrimi de cristal se revarsǎ din ochii mei,izbind cu atâta teamǎ fiecare cuvânt..Apoi încerc sǎ desluşesc povestea.
Pagina poleitǎ în aur,strǎluceşte însǎ prea pternic.”Cititul dǎuneazǎ grav inculturii]

~Partea a cincea~
~“Am învǎțat sǎ mor mai frumos”~
[Dicționarul Suferinței-Ionuț Caragea]

Totul era absolut…Soarele îmi dǎruia fericirea totalǎ,iar noaptea mǎ chinuia prin fiecare secundǎ înghețatǎ.Când soarele rǎsǎrea,viața mea renǎştea,iar când
apunea,murea!Totul dura o secundǎ!Focul îmi mistuia propria existențǎ…
Priveam în jur,şi în rarele ocazii când puteam vedea,observam lacrimi în ochii bărbatului meu.Sufletul meu plângea în tǎcere alǎturi de el.Îmi era prieten,
iar în acele clipe trebuia sǎ îl ajut,sau mǎcar sǎ încerc..Şi aşa am fǎcut:

<<
-Dragul meu prieten,lacrimile tale îmi sfâie inima.Durerea ta pǎtrunde în sufletul meu.Spune-mi te rog,cum aş putea sǎ te ajut!
-Plâng,plâng din cauza propriul adevǎr care mi-a zdruncinat sufletul.Viața mea este prea amarǎ.Am aflat cine sunt!Numele meu este Înțelepciune!
-Nu înțeleg…Acest adevǎr te-a tulburat înt-un asemenea mod?
-Of,nu aş fi fost supǎrat dacǎ numele meu ar fi fost “suferințǎ”, “moarte”,sau orice alt cuvânt.Dar ține minte,Înțelepciunea este cea care îți ucide eternitatea,
Singura noastrǎ existențǎ..Înțelepciunea îți aratǎ mulțimea aşa cum este.Şi credemǎ,
este infiorǎtor sǎ vezi cum sfârşitul se aproprie şi eşti neputincios.Înțelepciunea este cea care îți aratǎ cǎ fericirea este departe,iar dragostea nu este decât un vis..
Aici,în aceastǎ lume îngehțatǎ,lumea ne va uita.Soarele nu va mai rǎsǎri,şi noi vom pieri în propria noastrǎ singurǎtate.Pentru cǎ oamenii nu ne înțeleg.Într-o zi nu se va mai naşte nici-un cuvânt.Totul va muri!Înțelepciunea este o greşealǎ,
pentru cǎ,dacǎ ea ar lipsi,atunci iluzia ne-ar aduce o fericire imaginarǎ.Dar cred cǎ e mai bine sǎ zâmbim,înainte sǎ pierim.Nu pot explica,pentru cǎ este mai bine aşa.Poate cǎ adevǎrul nu trebuie aflat niciodatǎ.Nu uita,tot ce îți pot spune cǎ suntem cadavre vii,ce şi-ar dori sǎ moarǎ cândva ca singurǎtatea sǎ îi închidǎ în închisoarea uitǎrii,de unde nu vor mai ieşi niciodatǎ.În aceste momente,acela
care va muri va fi binecuvântat,pentru cǎ va scǎpa de furtuna care va veni.Iar eu,înțelepciunea voi fi un biet cuvânt,pe care timpul îl va rǎni cu purul adevǎr.
>>
Am tǎcut…Vorbele lui,mǎ cutremurau la nesfârşit.o viziune îngrozitoare.
aşteptam soarele,aşteptam ca cineva sǎ deschida aceastǎ carte...
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
pentru editia de proza,din perioada 20-26 septembrie 2010

☼~Influența lui Constantin Brâncuşi în spațiul European~☼


[url=http://www.99poze.ro/p/bb06b4d90a30ad07fe637297780e9629.jpg]adikady[/url]


~Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiința formei pure ~[Henry Moore]
☼~☼~☼
~Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!.~[Constantin Brâncuşi]
☼~☼~☼
~Arta este un pas dinspre natura către Infinit…~[Kahlil Gibran]
Ж
Un om modest care a avut puterea de a transforma visul în realitate. Un vis, un drum care a schimbat viziunea unei lumi întregi. Numele lui, Constantin Brâncuşi, a lăsat o urmă adâncă în memoria neamului european, veşnic nemuritor.
Despre Brâncuşi, putem spune că operele lui sunt scupluri vii născute din dorința de a lăsa poporului român o istorie bogată. Acest om, artist adevărat al neamului românesc, a redat limbajul întregului Univers prin operele sale care constituie poarta către eternitate, drumul către înțelepciunea supremă.
Abisul cunoaşterii este prezent în inima operelor Brâncuşiene, reprezentând zborul sufletului spre cerul infinit al Artei.
Rândurile următoare reprezintă încercarea de a vorbi despre Brâncuşi, despre sufletul nemuritor prezent în sculpturile sale, care nu sunt altceva decât umbra pe care zâmbetul Marelui Creator a lăsat-o prin intermediul acestui om. Voi începe prin a-l cunoaşte pe sculptorul Constantin Brâncuşi, pentru a-mi descoperi trecutul, pentru a străpunge granițele clipelor care mi-au înghețat amintirile. Sufletul lui Brâncuşi a atins infinitul, dar încă mai putem auzi bătăile inimilor din fiecare operă.
Din dorința de a zâmbi, de a invada sufletul cu bucuria cunoaşterii, de a evada din tăcerea adâncă a uitării, voi privi în operele Brâncuşiene nebunia pe care sufletul o cunoaşte în momentele când razele de foc ale dragostei pentru popor îl cuprinde. Voi privi în oglina acestor opere, imaginea Universului pe care Brâncuşi a reuşit să o exprime pe parcursul vieții!
Influența lui Brâncuşi în spațiul European este o renaştere a Artei, deoarece Brâncuşi a scos la lumină măsură sacră a frumuseții. Operele sale prezente la diferite expoziții din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Anglia, Olanda, au
exprimat conştiința formei pure, transmițând unitatea dintre sensibil şi spiritual.
Brâncusi a fost considerat un sculptor simbolist, care a reuşit să oglindeze prin propriile opere imaginea țăranului român, remarcânduşi sculpturile prin eleganța formei. Imensa popularitate a câştigat-o prin intermediul lucrărilor sale care l-au conceput foarte apreciat în Franța, România şi în Statele Unite ale Americii. Prin Ansamblul Sculptural din Târgul Jiu, alcătuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana Infinitului, a devenit recunoscut pe plan național şi internațional.
~{ Coloana sacrificiului infinit sau Coloana Infinitului, cuprinzând o înălțime de 29,35 de metri, fiind compusă din 15 moduli octaedrici. Numărul modulelor în viziunea doctorului Traian Stoicoiu reprezentând anul în care România a intrat în debutantul război mondial, terminându-se cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv. }~
~{Masa apostolilor neamului sau Masa Tăcerii, compusă din 12 scaune
(reprezentând apostolii), în mijloc aflându-se Iisus Christos, reprezintă o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu). Petre Pandrea considera Masa Tăcerii “un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”. }~
~{ Monumentul “întregirii neamului” sau Poarta Sărutului exprimă eternitatea iubirii, sărutul reprezentând unirea. Această operă este considerată un cumul de idei pe care Brâncuşi le-a exprimat în intrega sa operă. }~
Constantin Brâncuşi este considerat artistul modern al secolului xx-lea. În sculpturile sale se regăseşte însăşi arta culturala a întregului patrimoniu cultural românesc. Totuşi, Constantin Brâncuşi a influențat omenirea europeană prin redarea tradiției românească prin intermediul operelor sale. Este de remarcat faptul că Brâncuşi a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen.
Prin sculpturile lui Constantin Brâncuşi, vom regăsi momentul eternității, existența sufletului în Inimia unei lumi nemărginite. Operele sale reprezintă izvorul
frumuseții, a sensibilității şi a dragostei pentru popor, un drum pe care omul păşeşte în căutarea împlinirii. Prin Constantin Brâncuşi, un întreg popor a găsit eficacitatea de a cunoaşte, de a înțelege tăcerea acestor sculpturi. Unul dintre cel mai mare merit pe care Brâncuşi l-a avut a fost acela de a înțelege că singuul limbaj comun dintre om şi întregul Univers este prezent în Arta Divină!
Problema influenței lui Constantin Brâncuşi în spațiul European poate fi privită şi din alt punct de vedere. Operele brâncuşiene au lăsat urme adânci în viziunea multor sculptori. Aceştia au căpătat o altă perspectivă, pentru că Constantin Brâncuşi reprezintă un simbol, o figură remarcabilă în Istoria Artei Universale.
În operele sale, găsim timpul absolut, timpul prin care sufletul atinge sfera eternității. Acest lucru este remarcat de către filosoful Constantin Noica, care comsidera Masa Tăcerii, ca fiind “o Masă a tăcerii, dar şi una a vorbirii; atât una a Morții, cât şi a Vieții”.
Operele lui Brâncuşi transmit un sublim înțeles, corespunzător căruia Viața este un ritual de şlefuire a sufletului. Aceastǎ cǎlǎtorie, drumul spre nemurire, este doar o zvâcnire, o micǎ explozie, pe care timpul o strǎbate fǎrǎ ca sufletul sǎ-şi dea cu advevǎrat seama. Ceea ce trǎim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încǎ din prima clipǎ a vieții noastre. Timpul ne strapunge viața, iar noi, cei nemuritori, cei prin care eternitatea îşi aratǎ înfǎțişarea, suntem aceia care pǎtrundem în adâncul vieții în cǎutarea fericirii. Pe rugul timpului, secundele sunt jertfite în numele eternitǎții. Omul îşi jertfeşte viața în numele acestui zeu al timpului, iar sufletul primeşte în schimb, Întreaga împlinire.
Arta Brâncuşiană este o poartă spre metafizică, reprezentând dăruirea unui neam în căutarea libertății. Numai prin jertfǎ, adevǎrata fericire se revarsǎ în sufletul omului. Succesul vieții este acel zâmbet nǎscut din inima omului, este mulțumirea nemǎrginitǎ adusǎ acestui Univers, căci în viațǎ omul a primit un suflet pe care l-a şlefuit dupǎ bunul plac. L-a îmbrǎcat cu haina fericirii, l-a hrǎnit cu iubire, dar şi cu forțǎ în vremurile grele. Viața este suma tuturor sunetelor pe care animalele din noi încearcǎ sǎ-l reproducǎ… De fiecare datǎ, sunetul e un ecou al propriului nostrum suflet, o copie infidelǎ a sunetului supreme pe care încercǎm sǎ-l eliberǎm din propria noastrǎ inimǎ.
Operele sale reprezintă fructele unei noi deveniri, mărturiile unui progres pe care civilizația umană l-a fabricat în domeniul Artei, în domeniul împlinirii. Putem admite nemurirea omului prin existența Artei, o reîntoarcere pe care strămoşii noştrii o realizează prin crearea unei frumuseți fără de sfârşit. În căutarea perfecțiunii, operele lui Constantin Brâncuşi ne învață faptul că în lipsa unei variante de manifestare a frumosului, a idealului măreț, progresul nu ar fi posibil.

Constantin Brâncuşi a lăsat o intensă influență asupra Europenilor, în ceea ce priveşte “zborul spre perfecțiune”, progresul fiind concretizat prin intermediul Sculpturii. Prin Brâncuşi, Sculptura a reuşit un progres de care civilizația Europeană avea nevoie.
Privind mai vigilent lucrările lui Brâncuşi, vom observa faptul că ele sunt plasate în centrul celor patru puncte cardinale ale Universului: Logica, Înțelepciunea, Cunoaşterea şi Necunoscutul. Ascultând limbajul tăcut al acestor opere, descoperim faptul că arta înseamnă libertate, un concept prin care arta reprezintă cunoaştere şi transformare.
Astfel, în sculpturile Brâncuşiene, regăsim urmele cunoaşterii şi ale transformării. Cu susținerea unei pasiuni, a unui Impuls Creator, Constantin Brâncuşi,
a redat cunoştintele lumii înconjurătoare, şi în distinct zestrea poporului român, transformând istoria unui întreg neam într-o recentă perspectivă pentru generațiile viitoare, De aceea, influența operelor lui Constantin Brâncuşi în spațiul european este prezentă şi astăzi în memoria noastră.
În final, remarc faptul că prin operele sale, sculptorul român a reuşit să atingă desăvârşirea, dovada fiind prezența unei influențe puternice a operelor sale în zilele noastre.
Din păcate, nu mai pot continua. Voi termina aici, rămânând neclintit în fața unei mărturii divine. O coloană masivă care sfâşie până şi cei mai îndepărtați nori mă fascinează! Îi aud bătăile ritmice, neputând înțelege cum acest sculptor a putut naşte opere vii, cioplind în piatră şi bronz. Se întunecă şi voi pleca din sanctuarul veşnciului Constantin Brâncuşi. Sunt în inima Gorjului, în fața unor monumente
prin care neamul românesc a câştigat respectul întregii lumi. Probabil că printre aceste cuvinte pe care le-am aşezat aici, s-au strecurat şi cuvintele născute din adâncul acestor opere care trăiesc în perfecțiunea unui vis: Visul marelui Constantin Brâncuşi de a aduce un omagiu poporului român!

[/code]

_________________
Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Ã�mpreunÇ� cu frumuseÈ�ea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strÇ�bate fiecare secundÇ� a vieÈ�ii cu zâmbetul pe buze!
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
am imbunatatit ultimul eseu despre brancusi..voi prezenta aici varinata finala,rugand pe domnul administrator sa nu sterag nici prima varinta...e o dovada,in ceea ce priveste data...postarii./.ca e scrisa de mine..multumesc pentru intelegere!

☼~Influența lui Constantin Brâncuşi în spațiul European~☼
~Adrian Vladimir Costea~

~Brâncuşi a fost acela care a dat epocii noastre conştiința formei pure ~[Henry Moore]
☼~☼~☼
~Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!.~[Constantin Brâncuşi]
☼~☼~☼
~Arta este un pas dinspre natura către Infinit…~[Kahlil Gibran]
Ж
Un om rudimentar care a avut puterea de a transforma visul în realitate. Un vis, un drum care a schimbat viziunea unei lumi întregi. Numele lui, Constantin Brâncuşi, a lăsat o urmă adâncă în memoria neamului european, veşnic nemuritor.
Despre Brâncuşi, putem spune că operele lui sunt scupluri vii născute din dorința de a lăsa poporului român o istorie bogată. Acest om, artist adevărat al neamului românesc, a redat limbajul întregului Univers prin operele sale care reprezintă poarta către eternitate, drumul către înțelepciunea supremă.
Abisul cunoaşterii este prezent în inima operelor Brâncuşiene, reprezentând zborul sufletului spre cerul infinit al Artei.
Rândurile următoare constituie încercarea de a vorbi despre Brâncuşi, despre sufletul nemuritor prezent în sculpturile sale, care nu sunt altceva decât umbra pe care zâmbetul Marelui Creator a lăsat-o prin intermediul acestui om. Voi pornește prin a-l cunoaşte pe sculptorul Constantin Brâncuşi, pentru a-mi descoperi trecutul, pentru a străpunge granițele clipelor care mi-au înghețat amintirile. Sufletul lui Brâncuşi a atins infinitul, dar încă mai putem auzi bătăile inimilor din fiecare operă.
Din dorința de a zâmbi, de a invada sufletul cu bucuria cunoaşterii, de a evada din tăcerea adâncă a uitării, voi privi în operele Brâncuşiene nebunia pe care sufletul o cunoaşte în momentele îndată ce razele de foc ale dragostei pentru popor îl cuprinde. Voi privi în oglina acestor opere, imaginea Universului pe care Brâncuşi a reuşit să o exprime pe parcursul vieții!
Influența lui Brâncuşi în spațiul European este o renaştere a Artei, pentru că Brâncuşi a scos la lumină dimensiunea sacră a frumuseții. Operele sale prezente la diferite expoziții din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Anglia, Olanda, au
exprimat conştiința aspectului pure, transmițând unitatea dintre sensibil şi spiritual.
Brâncusi a fost considerat un sculptor simbolist, care a reuşit să oglindeze prin propriile opere imaginea țăranului român, remarcânduşi sculpturile prin eleganța formei. Imensa popularitate a câştigat-o prin intermediul lucrărilor sale care l-au confecționat extraordinar de apreciat în Franța, România şi în Statele Unite ale Americii. Prin Ansamblul Sculptural din Târgul Jiu, alcătuit din Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana Infinitului, a devenit recunoscut pe plan național şi internațional.
~{ Coloana sacrificiului infinit sau Coloana Infinitului, având o înălțime de 29,35 de metri, fiind compusă din 15 moduli octaedrici. Numărul modulelor în viziunea doctorului Traian Stoicoiu reprezentând anul în care România a intrat în debutantul război mondial, terminându-se cu o jumătate de modul, reprezentând jumătatea anului respectiv. }~
~{Masa apostolilor neamului sau Masa Tăcerii, compusă din 12 scaune
(reprezentând apostolii), în mijloc aflându-se Iisus Christos, reprezintă o ,,invitaţie la un magic conciliu al umbrelor stămoşilor” (Radu Boureanu). Petre Pandrea considera Masa Tăcerii “un imn al căsătoriei, al iubirii familiale şi fertile, aşa cum se practică pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”. }~
~{ Monumentul “întregirii neamului” sau Poarta Sărutului exprimă eternitatea iubirii, sărutul reprezentând unirea. Această operă este considerată un cumul de idei pe care Brâncuşi le-a exprimat în intrega sa operă. }~
Constantin Brâncuşi este considerat artistul modern al secolului xx-lea. În sculpturile sale se regăseşte însăşi arta culturala a întregului patrimoniu cultural românesc. Totuşi, Constantin Brâncuşi a influențat mulțimea europeană prin redarea tradiției românească prin intermediul operelor sale. Este de remarcat faptul că Brâncuşi a influențat profund conceptul modern de variantă în sculptură, pictură şi desen.
Secolul al XX-lea a adus o inedită viziune asupra Artei. De remarcat faptul că munca lui Constantin Brâncuşi a lăsat urme adânci în viziunea multor sculptori. De exemplu, Frank Gehry recunoştea influența pe care sculptorul român a avut-o asupra sa, convins fiind că “arhitectura este artă”, spunând că Brâncuşi a fost mentorul său în arhitectură.
Marele sculptor român şi-a creat propria sa lume, în atelierul său din Impasse Ronsin,din inima Parisului. Influența lui Brâncuşi în spațiul European s-a datorat într-o oarecare măsură deciziei Franței de a accepta operele lăsate prin moştenire României,dar care fuseseră refuzate de înspre guvernul comunist român.
Un alt lucru important prin care se dovedeste influenata marelui sculptror, este reprezentat de numeroasele expozițții pe care operele lui Brâncuşi le-au avut în Europa şi în întreaga lume: Museum of Art, Philadelphia; Solomon R. Guggenheim Museum, New York; Musee d`Art Moderne, Paris; Muzeul National de Arta, Craiova; Muzeul National de Arta, Bucuresti; Smithsonian Institution, Washington D.C. Printre cei mai mari colecționari ai operelor lui Brâncuşi se numără: John Quinn, Katherine Dreier, James Johnson Sweeney si Louise si Walter Aren.
Deşi Brâncuşi nu a avut nici elevi, nici discipoli, cei care au lucrat în atelierul său au avut probabilitatea de a învăța Arta de a transpune visul în realitate. Cel dintâi care s-a bucurat de aceasta lecție de viață, a fost Amedeo Modigliani (1884-1920). O altă influență prin contact direct este aceea pe care Brâncuşi a exercitat-o asupra sculptorului german Wilhelm Lehmbruck (1881-1919). În anul 1922, Paul Westheim arată că, după ce Lehmbruck a văzut in anul 1910 Rugăciunea lui Constantin Brâncuşi, fiind cuprins de influența lui Brâncuşi, de revelația emanată de către această creație a lui Brâncuşi, a sculptat vestita sa lucrare, Femeia îngenuncheată.
Opera lui Constantin Brâncuşi a exercitat prin trei căi principale o influență cumplit de importantă asupra contemporanilor şi urmaşilor săi: Conştiința siluetei pure, obținută prin simplitate, trecerea de la aparență la esență,de la modul de reprezentare figurativă a realității la exprimarea esenței lucrurilor, laolaltă cu punerea în valoare a funcțiunii creatoare a luminii şi a formei în devenire, reprezintă cele trei căi prin care Brâncuşi a scris prin operele sale, o pagină importantă în istoria nemuritoare a Artei.
Este greu de urmărit întreaga influență pe care Constin Brâncuşi, prin operele sale, a lăsat-o asupra tuturor artiştilor din secolul al XX-lea. Influența marelui sculptor român este cea mai extinsă în tradiția sculpturii franceze. Sculptori precum: Jean Arp, Etienne Hajdu, Emil Gilioli, Maurice Lipsi, Antoine Poncet, reprezentând doar câteva exemple în acest caz.
De asemenea, se află o strânsă legătură între opera lui Jean Arp şi opera lui Constantin Brâncuşi. Asemănările evidente în ceea ce priveşte conştiința formei pure, căutarea unui echilibru între seninătatea şi bucuria vieții. Etienne Hajdu considera că marele merit a lui Jean Arp îl reprezintă faptul că acesta a fost primul care a îndrăznit să-şi înfigă degetul în coaja oului lui Brâncuşi pentru a disloca volumul său perfect.
În opera lui Etienne Hajdu, care şi-a recunoscut înrudirea ideilor Brâncuşiene, găsim preferința pentru liniile curbe, pentru planurile ondulate, pentru ritmurile lente. Tot aici se găseşte aspirația către puritatea formei.
Operele lui Constantin Brâncuşi au continuat să influențeze operele lui Emil Gillioli, acesta luând de la Brâncuşi respectul pentru materie, preferința pentru volumul închis şi rigoarea geometriei şi mai ales folosirea funcției active a luminii prin polizarea bronzului până la contactul unei străluciri privat de margini. Influența lui Brâncuşi este semnalată şi în opera lui Henri Georges Adam, prin celebra sa sculptură Semnalul, de la Le Havre, unde geometria pură a formelor pline şi liniile de forță ale compoziției evocatoare de simboluri ating o adevărată măiestrie.Totuş, în opera lui H.G.Adam există şi un sentiment tragic al existenței care-l depărtează de seninătatea şi setea de absolut a lui Brâncuşi.
George Apostu, unul dintre urmaşii lui Brâncuşi în sculptura românească, împrumută de la Brâncuşi, repetiția şi asamblajul formelor de spirit Brâncuşiene în compozițiile sale.
Nu trebuie uitat faptul că influența lui Brâncuşi pătrunde în limbajul plastic, la Gheorghe Iliescu-Călineşti (n. 1932), la Alexandru Gheorghiță (n. 1931), la Horia Flamandu (n. 1941).
Etienne Hajdu semnalează faptul că “Sculptura modernă este o sculptură moleculară al cărei principiu e reîntoarcerea la formele primordiale. Astfel la Brâncuşi aflăm reîntoarcerea la forma oului…Oul lui Brâncuşi înseamnă într-adevar naşterea primei unități celulare a sculpturii moderne, Unul indivizibil, forma perfectă, forța virtuală, indomptabilă şi explozivă, un subtil conțținut emoțional şi o imensă făgăduință. În ou există germenul fecund. Ştiu că puritatea nu poate fi un țel, întreaga ei natură indivizibilă opreşte dezvoltarea, dar coaja trebuie să se spargă, căci viața se naşte din diviziune, din multiplicare. Avem nevoie de absolut, dar şi de mişcare, de viață” ,ceea ce demonstrează faptul că prin
Operele lui Constantin Brâncuşi, viziunea lumii a mai facut un pas spre perfecțiune.
Prin sculpturile lui Constantin Brâncuşi, vom regăsi timpul eternității, existența sufletului în Inimia unei lumi nemărginite. Operele sale reprezintă izvorul
frumuseții, a sensibilității şi a dragostei pentru popor, un drum pe care omul păşeşte în căutarea împlinirii. Prin Constantin Brâncuşi, un întreg popor a găsit eficacitatea de a cunoaşte, de a înțelege tăcerea acestor sculpturi. Unul dintre cel mai mare merit pe care Brâncuşi l-a avut a fost acela de a înțelege că singuul limbaj comun dintre om şi întregul Univers este prezent în Arta Divină!
Problema influenței lui Constantin Brâncuşi în spațiul European poate fi privită şi din alt punct de vedere. Operele brâncuşiene au lăsat urme adânci în viziunea multor sculptori. Aceştia au căpătat o altă perspectivă, fiindcă Constantin Brâncuşi reprezintă un simbol, o figură remarcabilă în Istoria Artei Universale.
În operele sale, găsim timpul absolut, momentul prin care sufletul atinge sfera eternității. Acest lucru este remarcat de către filosoful Constantin Noica, care comsidera Masa Tăcerii, ca fiind “o Masă a tăcerii, dar şi una a vorbirii; atât una a Morții, cât şi a Vieții”.
Operele lui Brâncuşi transmit un sublim înțeles, potrivit căruia Viața este un ritual de şlefuire a sufletului. Aceastǎ cǎlǎtorie, drumul spre nemurire, este doar o zvâcnire, o micǎ explozie, pe care timpul o strǎbate fǎrǎ ca sufletul sǎ-şi dea cu advevǎrat seama. Ceea ce trǎim e doar umbra unei clipe care şi-a luat zborul încǎ din prima clipǎ a vieții noastre. Timpul ne strapunge viața, iar noi, cei nemuritori, cei prin care eternitatea îşi aratǎ înfǎțişarea, suntem aceia care pǎtrundem în adâncul vieții în cǎutarea fericirii. Pe rugul timpului, secundele sunt jertfite în numele eternitǎții. Omul îşi jertfeşte viața în numele acestui zeu al timpului, iar sufletul primeşte în schimb, Întreaga împlinire.
Arta Brâncuşiană este o poartă spre metafizică, reprezentând dăruirea unui neam în căutarea libertății. Numai prin jertfǎ, adevǎrata fericire se revarsǎ în sufletul omului. Succesul vieții este acel zâmbet nǎscut din inima omului, este mulțumirea nemǎrginitǎ adusǎ acestui Univers, deoarece în viațǎ omul a primit un suflet pe care l-a şlefuit dupǎ bunul plac. L-a îmbrǎcat cu haina fericirii, l-a hrǎnit cu iubire, dar şi cu forțǎ în vremurile grele. Viața este suma tuturor sunetelor pe care animalele din noi încearcǎ sǎ-l reproducǎ… De fiecare datǎ, sunetul e un ecou al propriului nostrum suflet, o copie infidelǎ a sunetului supreme pe care încercǎm sǎ-l eliberǎm din propria noastrǎ inimǎ.
Operele sale reprezintă fructele unei noi deveniri, mărturiile unui progres pe care civilizația umană l-a fabricat în domeniul Artei, în domeniul împlinirii. Putem admite nemurirea omului prin existența Artei, o reîntoarcere pe care strămoşii noştrii o realizează prin crearea unei frumuseți lipsit de de sfârşit. În căutarea perfecțiunii, operele lui Constantin Brâncuşi ne învață faptul că în lipsa unei înfățișări de manifestare a frumosului, a idealului măreț, progresul nu ar fi posibil.

Constantin Brâncuşi a lăsat o intensă influență asupra Europenilor, în ceea ce priveşte “zborul spre perfecțiune”, progresul fiind realizat prin intermediul Sculpturii. Prin Brâncuşi, Sculptura a reuşit un progres de care civilizația Europeană avea nevoie.
Privind mai vigilent lucrările lui Brâncuşi, vom observa faptul că ele sunt plasate în centrul celor patru puncte cardinale ale Universului: Logica, Înțelepciunea, Cunoaşterea şi Necunoscutul. Ascultând limbajul tăcut al acestor opere, descoperim faptul că arta înseamnă libertate, un concept prin care arta reprezintă cunoaştere şi transformare.
Astfel, în sculpturile Brâncuşiene, regăsim urmele cunoaşterii şi ale transformării. Cu susținerea unei pasiuni, a unui Impuls Creator, Constantin Brâncuşi,
a redat cunoştintele lumii înconjurătoare, şi în special zestrea poporului român, transformând istoria unui întreg neam într-o nouă perspectivă pentru generațiile viitoare, De aceea, influența operelor lui Constantin Brâncuşi în spațiul european este prezentă şi astăzi în memoria noastră.
În final, remarc faptul că prin operele sale, sculptorul român a reuşit să atingă desăvârşirea, dovada fiind prezența unei influențe dominante a operelor sale în zilele noastre.
Din păcate, nu mai pot continua. Voi termina aici, rămânând neclintit în fața unei mărturii divine. O coloană masivă care sfâşie până şi cei mai îndepărtați nori mă fascinează! Îi aud bătăile ritmice, neputând înțelege cum acest sculptor a putut naşte opere vii, cioplind în piatră şi bronz. Se întunecă şi voi pleca din sanctuarul veşnciului Constantin Brâncuşi. Sunt în inima Gorjului, în fața unor monumente
prin care neamul românesc a câştigat respectul întregii lumi. Probabil că printre aceste cuvinte pe care le-am aşezat aici, s-au strecurat şi cuvintele născute din adâncul acestor opere care trăiesc în perfecțiunea unui vis: Visul marelui Constantin Brâncuşi de a aduce un omagiu poporului român!

_________________
Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Ã�mpreunÇ� cu frumuseÈ�ea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strÇ�bate fiecare secundÇ� a vieÈ�ii cu zâmbetul pe buze!
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
Anotimpul din noi
adikady
Junior 2
Junior 2
adikady
Data inscrierii: 07/Sep/2010
Mesaje: 39
Raspunde cu citat (quote)
as dori sa stiu daca urmatorul text poate fi considerat un eseu....

În visul tău de trezire, când tăcut îți asculți sinele cel adânc, gândurile tale curg şi dansează ca fulgii de zăpadă, îmbrăcând spații sonore într-o tăcere albă. Zăpada inimii tale se va topi în primăvara sufletului tău, iar taina ta goni-va în şiroaie să caute în vale râul vieții. Şi râul va cuprinde taina ta şi-o va purta până la-ntinsa mare… Lasă-mă, o, lasă-mă să-mi cufund sufletul într-un ocean de culori, lasă-mă să topesc în mine asfințitul şi să sorb curcubeul.” (Kahlil Gibran)

~Totul a început fără să-mi dau seama. Soarele strălucea pentru întâia dată cu adevărul. Dincolo de acea perdea de nori, o rază sensibilă de foc străbătea întreg infinitul.~
~Ж~
La marginea propriului meu suflet, când cele mai adânci dureri se modifică în zâmbete, îndată ce eternitatea arde în fiecare gând, în inima mea ia naştere Cuvântul. Acest ghiocel al împlinirii…prin care îmi simt inima vie… Cu viteza gândului stăbat granițele rațiunii umane, în căutarea spiritului. Fiecare cuvânt este o căutare, o încercare de a înțelege anotimpul din inima mea.
Dragi cititori, pentru câteva clipe de eternitate, clepsidra timpului se va întoarce. Cuvintele care vor izvorî din propria mea inimă, din respirația fiecărui sentiment, vor crea un tablou al unui anotimp etern, propria mea viață! Totuşi, înainte de a începe, atrag atenția fiecărui cititor asupra faptului că fiecare cuvânt pe care îl voi aşeza pe această hârtie, va fi cuvântul eliberat din propria mea inimă, va fi suflarea spiritului în inima fiecărui gând. Voi încerca să descriu anotimpul pur al sufletului nostru…
În climatul acestei existențe, acest anotimp se numeşte Viață, situat între latitudinile durerii şi fericirii. Ținând cont de experiențele sufletului, de alternanța, fără sfârşit, durere-fericire, pot admite faptul că Viața este un anotimp al desăvârşirii, un foc etern prin care omul atinge absolutul. De aceea, pentru a căuta adevărul sufletului, pentru a descoperi tainele acestui anotimp, îmi voi lăsa inima să grăiască. Sunt conştient de faptul că doar sufletul cunoaşte anotimpul propriei mele vieți. Aşadar, îmi voi elibera sufletul, îl voi lăsa să viseze. O ultimă rugăminte pentru cei care vor fi martori la această întâmplare: Nu-mi tulburați visul sufletului! Nu-l criticați pentru tăcutele suferințe despre care nu poate vorbi, căci dacă le-ați cunoaşte, inima dvs ar fi inundată de lacrimi. Nu preluați însă nici în derâdere zâmbetul din fiecare cuvânt… Pentru că în această călătorie, sufletul meu va vorbi despre curcubeul dragostei, despre soarele care-mi mistuie inima, pentru că această călătorie ar fi în zadar dacă la sfârşitul textului nu mă veți putea răsplăti cu un zâmbet. Plantez în fiecare cuvânt trandafirul fericirii, în speranța că vă voi putea oferi fiecărui cititor un gram de fericire… Pentru a înțelege mai bine aceste gânduri, acest text este rugăciunea inimii!
Sunt clipe prin care descopăr Anotimpul Etern din viața mea. În acele momente, sufletul tremura sub raza de soare care pătrunde până în adâncul inimii. Un răsărit în care găseam portretul vieții, un zâmbet care îmi dădea puterea de a trăi. Soarele, o furtună de flăcări îmi mângâia inima. Mireasma dragostei pătrundea în mine şi astfel viața mea căpăta sens. Însă, când aceste întâlniri iau sfârşit, când Soarele apune, când zâmbetul moare, inima mea plânge cu lacrimi sălbatice. Lacrimi de cristal care sfâşie în mii de bucăți fiecare gând, căci noaptea singurătății îmi ucide sufletul.
Dincolo de legile rațiunii umane, Soarele sufletului meu este un trandafir, un zâmbet nemuritor pe care îl port în fiecare clipă în inimă. Anotimpul meu etern este dragostea, o existență privat de de sfârşit.

În adâncul inimii mele, la malul fiecărui sentiment, lângă țărmul fiecărui gând, dragostea este oceanul care îmi împrospătează sufletul. Un izvor de zâmbete şi de fericire, o grădină în care înfloresc florile fiecărei clipe. Dragostea este sentimentul cel mai profund pe care alizeele sufletului îl dăruiesc omului.
Prin vibrația inimii, aud şoaptele vântului existențial, care îmi mărturisesc faptul că anotimpul etern al vieții mele este un dor scutit de de margini, o dragoste perfectă născută dintr-o dulce suferință. În fața gândurilor mele se înfățişează istoria nopților întregi care au bătut la porțile existenței mele. Multe sentimente au fost înecate în apele însângerate ale suferinței.
La început, inima mea era pustie…Acest anotimp nu exista, căci sufletul era un lac plin cu lacrimi, o inimă sfâşiată de cele mai adânci dureri, foc şi gheață, zâmbet şi tristețe. În acele clipe, în inima mea ploua torențial cu lacrimi. Deodată mi-am lăsat sufletul răstignit pe suflarea vântului. Am închis ochii şi am început să visez.
Cu lacrimi în ochi îmi aduc aminte de clipele întunecate, ocazii în care viața mea nu exista, când inima mea dormea în noaptea minus de sfârşit…O iarnă lungă, o noapte polară în care sufletul era închis, un infern, o moarte prin care sufletul îmi era dat uitării. Dar acest anotimp etern, dragostea-focul din inima mea, a transformat acest Infern într-o grădină a Paradisului în care azi au înflorit trandafirii fericirii.
Într-o zi, o strălucire fără margini mi-a îmbrățişat sufletul preț de o clipă. Simțeam cum în acea clipă se afla ascunsă o întreagă eternitate, o veşnicie ce se numea secundă. În acel moment, propria mea veşnicie a fost trezită la viață. Oceanele de gheață ale suferinței se topeau sub influența soarelui etern, iar tristețea ardea până la epuizare. Soarele devenise o lumânare vie, o făclie de foc şi de iubire, din a cărui inimă se năşteau fulgii de nea ai Speranței. Soarele era drumul, calea spre împlinire, o autostradă pe care sufletul meu dansa. Toate astea se întâmplă cu o viteză amețitoare, dar în acelaşi timp prea ușor pentru eternitatea sufletului meu.
Undeva departe, la marginea acestui Univers, în interiorul sufletului meu, unde nimeni nu a ajuns vreodată, se afla acest Anotimp Etern. La început inima îmi era inundată de un potop de lacrimi. Dar dupa ce sufletul mi-a devenit un altar de jertfă, pe urmă noaptea nonexistenței, soarele a răsărit din dorința de a trăi, de a iubi…O schimbare radicală, un răsărit prin care am înțeles că arta vieții, fericirea deplină există în zâmbetul dragostei. Pe rugul fiecărei clipe, am jertfit eternități întregi, pentru că Soarele este visul nemuritoarei iubiri ce-o port în suflet.
Într-o zi, un gând mi-a tulburat sufletul! Oh, dragi prieteni, dacă Soarele ar muri, inima mea ar dispărea de pe harta existenței, iar acest Anotimp ar deveni o simplă amintire. De aceea, prin fiecare zâmbet, găsesc dovada clară a unei iubiri fără de sfârşit. Imaginea cerului îndoliat îmi bântuie inima… Iertați-mi însă aceste gânduri! Soarele zâmbeşte! Rămân hipnotizat în fața zâmbetului focului divin. Aici, pe țărmul fără sfârşit al inimii mele, în grădina Sufletului, Soarele coboară de fiecare dată. Printr-un proces de metamorfozare, Soarele se schimbă într-un înger. Când Soarele îmi încălzeşte sufletul, îmi aud inima cum tremură. Privesc apoi în grădina inimii… Un trandafir de lumină care mă încântă într-un mod deosebit, pentru că acest trandafir nu se ofileşte niciodată!
Anotimpul iubirii este fragmentat de rătăcirile sufletului. Viața este o alternanță de fericire şi tristețe, de lacrimi şi zâmbete. Acest anotimp se află în inima mea, aşteptându-mi sufletul. De aceea ştiu că voi muri în momentul când voi avea eficacitatea de a iubi necondiționat…În clipa în care dragostea pură îmi va cuprinde inima, îmi voi odihni sufletul în eternitate, în acest anotimp al iubirii. Un vis…o pasiune pe care doar propriul suflet o poate înțelege.

În încheierea acestei călătorii dăruiesc un zâmbet acelora dintre dumneavoastră care au citit cuvintele inimii mele. Vă mulțumesc, dar acest anotimp care există în inima mea poate fi știut doar de înspre sufletul meu. Scopul acestei călătorii a fost acela de a înțelege că în inima fiecărui om există un anotimp etern al iubirii. Vă sfătuiesc pe fiecare să porniți în căutarea lui…Ascultați vocea inimii voastre, căci acest anotimp este rugăciunea pe care şoapta sufletului o rosteşte în fiecare clipă, este prolongația sufletului în nemurire.
La revedere, dragi prieteni…Vă mulțumesc pentru faptul că ați binevoit să fiți prezenți la povestea sufletului meu. Dar trebuie să ne luăm rămas bun. O ploaie de lacrimi urmează a-mi împrospăta sufletul. Aici, în inima mea, soarele tocmai a adormit, iar noaptea rece îmi zgârie inima. Privesc acest eseu, această poveste a vieții mele, o jertfă în numele iubirii, în memoria Soarelui, în al cărui zâmbet găsesc întreaga frumusețe.
De aceea acest text va dăinui veşnic, prin aceste cuvinte de foc şi gheață, cuvinte care, iată că mi-au ars inima, au făcut-o să ardă în cele mai adânci dureri, dar acest foc mi-a dat tăria de a zâmbi!

☼~Să nu lăsăm ca speranța, asemeni unui bulgăre de zăpadă, să se topească în visul vieții noastre!~☼

_________________
Plutesc deasupra unei idei pe care o numesc dragoste.Ã�mpreunÇ� cu frumuseÈ�ea din inima mea,chipul reprodus al fericirii,voi strÇ�bate fiecare secundÇ� a vieÈ�ii cu zâmbetul pe buze!
Vezi profilul utilizatoruluiTrimite mesaj privat
adikady
Nu puteti crea un subiect nou in acest forum
Nu puteti raspunde in subiectele acestui forum
Nu puteti modifica mesajele proprii din acest forum
Nu puteti sterge mesajele proprii din acest forum
Nu puteti vota in chestionarele din acest forum
Ora este GMT + 3 ore  
Pagina 1 din 1  

  
  
 Raspunde la subiect